Urmează Suferința!

Zen

Pentru mine, căutarea a început din suferință, care la început a fost doar un sentiment. Desigur, atunci nu știam că e un sentiment cum nu știam că va porni o căutare… Eram mic, câțiva ani, pentru că nu îmi amintesc să fi avut o conștiință de sine, un concept de “eu”, ci doar o conștiință a lucrurilor din jur și un vârtej de sentimente. Și îmi amintesc și azi foarte clar câteva locuri și un sentiment, același sentiment, pentru care singurele cuvinte pe care le-am putut găsi au fost: “mi-e urât!” Părinții își amintesc cuvintele, cum și eu mi le amintesc, dar nici ei și nici eu n-am găsit nimic care să alunge sentimentul. Treptat l-am îngropat dar mi-am dat seama mai târziu că e încă acolo și că urmează suferința. Aveam vreo 15 ani când mi s-a părut că am găsit “ceva” și “câțiva” care vorbesc exact despre “urâtul” pe care-l simt: filosofiile orientale, în special Advaita și Zen-ul. Ca indivizi, Krishnamurti și Osho. Până pe la 24 de ani am rumegat și experimentat tot ce am găsit “promițător”. Printre care Yoga, Metoda Silva, și Reiki. Și am avut și câteva licăriri de sens și transcendent… Dar nimic nu m-a scăpat de acel “urât”.

Încet, le-am lăsat deoparte pe toate. După încă vreo 7-8 ani nu mai aveam nicio preocupare “spirituală”. În 2010 însă, într-o zi banală, printr-un “incident” banal, s-a produs un fenomen de conștiință nemaiîntânit, indescriptibil și incontestabil. Fără vreo conotație religioasă sau mistică, doar intens și inedit, mi-a dat un impuls simplu și clar: “ce este asta?”. Atât am vrut să descopăr. În acel an am despicat firul în patru, mai mult filosofie decât meditație, dar concluzia la care am ajuns a fost că nu pot înțelege ce s-a întâmplat și nu pot face să se întâmple din nou. În anii următori n-am mai căutat nimic, nici să înțeleg și nici să devin. Practic, aveam o simplă și unică filosofie:

“Nu și nu, nu cred nimic,
Nici ce-aud și nici ce zic,
Nici ce cuget, nici ce simt,
Nu și nici, nicicând, nimic!”

Anii care au urmat au fost o continuă și naturală demistificare: o constantă debarasare de filosofie, mistică, religie. Am ajuns complet agnostic și areligios. Apoi am petrecut aproape un an în Scoția, dintre care 7 luni literalmente în mijlocul naturii, între dealuri și păduri, departe de oraș și civilizație. Viața îmi era compusă doar din Muncă, Sport și Zen. Poate n-ar trebui să zic “Zen” deoarece Vipassana și Mindfulness era tot ce făceam. Totul ar fi fost foarte bine, doar că nu mi-am găsit locul.

“Oricând ai parte de durere sufletească, urmează suferința, te va conduce la izvorul ei.”
Ovidiu Roman
În 2017 m-am întors în țară, în Cluj-Napoca, dar nu mi-am mai găsit locul nici “acasă”. După 2 săptămâni m-am mutat în Timișoara. După câteva luni aveam senzația și convingerea că totul merge pe dos. Nu m-am regăsit deloc acolo, nu m-am putut integra, simțeam că mă sufoc. Pe deasupra, culmea ironiei, m-am îndrăgostit a doua oară în viață dar n-a fost decât picătura ce umple paharul. A ieșit pe dos din nou, o mare dezamăgire, suferință pură… până într-o zi când am văzut cu claritate că suferința este rodul ego-ului. Suferința este o față a ego-ului… Ușurarea a fost uriașă dar tot a durat o lună până să-mi regăsesc pacea. Ce mi se pare ironic acum — privitor la cea de care m-am îndrăgostit și suferință — este cum ea n-a avut nicio vină iar eu niciun motiv. Suferință inutilă, gratuită. Mi-a rămas în minte reperul: Urmează suferința! Oricând ai parte de durere sufletească, urmează suferința, te va conduce la izvorul ei.

Foto © Ovidiu Roman | ProFX – Pădurea Verde, Timișoara, 2017
De atunci, am pus accentul pe Zen iar abordarea mea s-a concentrat pe natura și mecanismele eului. M-am întors în Cluj-Napoca și, în 2018, am repornit Proiectul ZenLight – o colecție de idei, principii și practici din Zen care mie mi-au folosit. Poate le vor folosi și altora.

Foto © Ovidiu Roman

Post a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*